Publicarea poemului Corbul de Edgar Allan Poe

Tot într-o zi de 29 ianuarie, în anul 1845, poemul  Corbul – de Edgar   Allan Poe, este publicat prima oară în „New York  Evening Mirror” .

Pe site-ul nostru găsiți cartea lui Edgar Allan Poe :

Masca Morții Roșii și alte povestiri

   Cartea cuprinde următoarele:

* Crimele din Rue Morgue

* Misterul Mariei Roget

* Scrisoarea furată

* Pisica neagră

* Masca Morții Roșii

* Tu ești ucigașul

 

 

Imagine de John Tanniel.

***************************************************

Corbul

Edgar Allan Poe


Traducere din limba engleză de P.P. Stănescu

(din revista Viața Românească, no. 5-6, anul 1945)

 

Într’un lugubru miez de noapte, cînt frînt și plictisit de moarte,

Eu meditam pe pagini stranii dintr’o știință azi uitată

Și moțăiam, mai ațipit, aud deodată-un ciocănit,

La ușă par’c’un ciocănit: „E-un mosafir venit să bată

La ușă”, murmurai eu singur, „venit la ușa mea să bată:

Aceasta-i taina toată”.

 

Era’n Decembre. Frig. Pustiu. În mine totul și-azi e viu.

Murind, cărbunii par-că-și scriu pe scînduri umbra fantasmată.

Doream viu ziua. Cu’ncordare, în cărți căutasem alinare

În van; de pierderea Lenorii mi-era vieața’nnegurată.

Doar îngerii pot să mai cheme copil’n raze’nvesmîntată,

Noi însă – niciodată.

 

Orice foșnire mătăsoasă-a perdelelor de purpur lasă

Fiori în sufletu-mi; m’apasă o spaimă încă ne’ncercată,

Și inima-mi bătînd grăbit s’o astîmpăr vrînd necontenit, 

Repet mereu: „Un musafir să intre vrea în casă, iată,

A’ntîrziat și vrea să intre în casa mea cea întristată;

Nimic alt nu se-arată”.

 

Simțind mai multă hotărîre și fără nicio șovăire,

Zisei: „Iertare, domn sau doamnă! Eu singur n’am fost de-astădată

C’am auzit bătaia voastră la ușă, ciocănirea voastră:

Eram cuprins de toropeală și ciocănirea voastră’nceată

De-abia se auzea”. Deschis-am larg ușa: se uita’ncruntată

Doar noaptea’ntunecată.

 

În bezna neagră-apoi privind, uimit și’nfricoșat fiind,

Visam cum nici un muritor n’a îndrăsnit vreo altă dată;

Și-o vorbă doar , abia șoptită: „Lenora!” vocea-mi înnecată

Rosti. „Lenora!” și ecoul răspunse-apoi și el îndată.

Atît și de-astă dată.

 

Și m’am întors iar în odaie, cu sufletul în vălvătae.

Dar iar se-aude o bătaie, mai tare ca întîia dată;

”De sigur, la fereastr-mi bate, un musafir mă cată, poate;

Hai să vedem ce e în noapte, căci taina trebuie aflată,

Să tacă inima-mi o clipă, căci taina trebuie aflată:

E vîntul ce-a pornit să bată”.

 

Și am deschis oblonul. Falnic, în fîlfîit de aripi grabnic,

Un corb măreț intră în casă, un corb din zile de-altă dată.

De loc el nu m’a salutat și nicio clipă nu a stat,

Ci sborul mîndru și-a purtat spre ușă, unde-i așezată

O statuetă a Atenei, deasupra ușii așezată,

Încremenind pe dată.

 

Și pasărea de abanos, cu aer grav și maestos,

Întoarse spre surîs gîndirea-mi cea tristă și întunecată:

„Lugubru corb bătrîn, deși teșit ți-e capul, n’aș gîndi

Că ai putea poltron să fii; în țara pururi înnoptată,

Ce nume nobil porți în țara lui Pluton, pururi înnoptată?”

El zise: „Niciodată”.

 

Mă-uimește pasărea bizară cu vorba ei așa de clară,

Deși prea multă potrivire în ea nu poate fi aflată;

Doar nu e om să poată spune că a văzut cîndva în lume

O ființă ori de care nume deasupra ușii așezată,

Deasupra ușii’nțepenită stînd pe o statuă sculptată – 

Și să o cheme Niciodată.

 

El spuse doar acest cuvînt, pe bust stingher acolo stînd:

Tot sufletu-i se revărsa în vorba asta ne-așteptată.

Nimic pe urmă n’a șoptit și nicio pană n’a clintit

Pîn’ce abia am mormăit: „Cu alți prieteni, altădată,

În zori m’o părăsi și el, ca spranțele-mi de altădată…”

Da corbul: „Niciodată!”

 

Răspuns atît de potrivit rupînd tăcearea-am tresărit:

„E tot ce știe’n vorba asta”, zisei, „ea-i e comoara toată!

Cel ce i-a fost cîndva stăpîn, strivit de-un nenoroc păgîn

Ce-l urmărea mereu hain, în vorba asta repetată,

Ca’ntr’un refren funebru strînse într-un cuvînt tristețea-i toată:

O nu, nu – niciodată!” 

 

Dar corbul încă-ademenea spre rîs melancolia-mi grea,

Și-atunci, în fața lui, a ușii și-a bustului, trăsei pe dată

Un jilț. Pe perna lui căzînd, am prins să mă întreb în gînd

Să spună oare ce-o fi vrînd sinistrul corb de altădată,

Grozavul corb spectral ce vine din zilele de altădată,

Cu vorba-i: niciodată.

 

Așa stam să ghicesc voind, dar nicio vorbă nerostind,

Iar ochii corbului ardeau în inima-mi înfiorată.

Și multe să ghicesc voiam, cum capul lin mi-l rezemam,

Pe-a pernii catifea-l culcam, de raza lămpii desmierdată,

Pe catifeaua violetă pe care’n raza împăcată

Ea nu va mai sta niciodată.

 

În aerul par’că’ngroșat, credeai c’ar fi cădelnițat

Un serafim cu pași ușori mireasmă rară, ‘mbălsămată.

„Vezi, Dumnezeu”, atunci mi-am zis, „prin îngerii lui ți-a trimis

Nepenthes. Nu-ți mai vie’n vis Lenora ta cea neuitată,

Ah, soarbe-uitarea și o uită pe Lenora cea neuitată”.

Dar corbul: „Niciodată!”

 

„Profet!” strigai, „profet ori diavol! Tu, pasăre-profet ori diavol!

De te-a trimis Înșelătorul ori vijelia ‘nfricoșată,

Nenorocit, dar ne’mblînzit, pe țărmu-acesta urgisit,

În loc de groază bîntuit – ascultă-mi ruga’ndurerată:

E vreun balsam în Galaad? Ascultă-mi ruga’ndurerată”.

Răspunse corbul: „Niciodată!”

 

„Profet!” strigai, „profet ori diavol! Tu, pasăre-profet ori diavol!

Pe cerul ce-i boltit deasupra, pe adoratul nostru Tată,

Tu gîndului meu chinuit îi spune: ‘n raiul fericit 

Voi întîlni – vis împlinit – pe cea de îngeri doar chemată,

Scăldată’ raze, pe Lenora acum de îngeri doar chemată?”

Răspunse corbul: „Niciodată!”

 

Atunci sări în sus țipînd: „Să pleci de-aici cît mai curînd!

Te’ntoarcă vijelia’n țara lui Pluton veșnic înnoptată!

O pană neagră nu lăsa ca semn că sufletu-ți mințea,

Redă-mi singurătatea mea! Fugi de deasupra ușii’ndată,

Din inima-mi îți scoate ciocul și părăsește bustu’ndată!”

Dar corbul: „Niciodată!”

 

Și neliniștit pe loc rămas-a. El nu-mi mai părăsește casa:

Pe alba statuă-a Atenei, deasupra ușii așezată,

Rămas-a. Ochii-i scînteiază ca-ai unui demon ce visează

Și’n auria lămpii rază pe scînduri umbra-i e culcată, – 

Iar sufletu-mi din umbra-i care pe scînduri stă mereu călcată

N’o să se’nalțe niciodată.

Distribuiți dacă vă place. Vă mulțumim!

Lasă un răspuns

2016 www.librarie.top

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close